Bucureștiul meu, Guvernanță urbană și teritorială, Locuire în România

Despre clădirile cu risc seismic sau Bucureștiul vulnerabil în fața iminenței cutremurului… […sau nu este oare mai ieftin ca unele imobile să fie demolate, în loc să fie consolidate înainte de a le dărâma cutremurul?]

Cred că fiecăruia dintre noi, amintirea zilei de 4 martie 1977 ne da fiori! Prezența tot mai accentuată în discursurile publice a aspectelor legate de risc seismic și consolidare a clădirilor afectate are sens! Din păcate, foarte multe dintre discursuri sunt de formă (este la modă, dă bine să ataci această problematică, să pari interesat și la curent cu problemele cetățenilor…) și nu sunt însoțite de soluții ! În ZIUA ACEEA, toate aceste vorbe nu vor mai conta, iar când ne vom dezmetici, îl vom căuta pe acarul Păun (dar acesta va fi poate sub ruine…)!

Dezbaterile s-au accentuat în ultimele lunii, atunci când o serie de clădiri cu risc, având funcțiuni care presupun flux de persoane, au fost închise (teatre, magazine, cinematografe…)! Acțiunile în spiritul aplicării legii au deschis discuții contradictorii: pentru unii, clădirile vizate, expertizate și clasate, nu erau considerate a fi un pericol; alții însă au contestat certificările ingineresti, iar mulți alții au vorbit despre necesitatea alocării de mai mulți bani publici pentru programul de consolidări, fară a exista însă o analiză prealabilă a funcționării programului guvernamental dedicat!

Am auzit cu toții povești (adevărate?) legate de clădirile cu bulină sau cele încadrate în oricare dintre clasele de risc seismic: că societățile de asigurare nu acceptă încheierea contractelor de asigurare a acestora, implicit, fără a putea fi asigurate, nicio bancă nu finanțează achiziții de apartamente în imobile de acest tip, că de fapt încadrarea a fost facută după o analiză superficială sau chiar cu rea credință a specialistului atestat, că de fapt multe dintre ele au fost clasate ca să le scadă cota de piață pentru a fi ulterior cumparate la preț mic, demolate și speculată poziția lor în cadrul orașului prin construcții noi, că de fapt multe clădiri cu adevarat risc sunt încă neexpertizate sau au fost atestate ca fiind în stare bună etc.

Ce am simțit că lipsește în articolele de presă și discuțiile profesionale la care mi-a fost dat să asist este însă o analiză a construcțiilor cu risc, nu numai din punctul de vedere al rezistenței structurii construcției, ci și din perspectiva ocupanților acestora (cine sunt aceștia, ce statut de ocupare au, ce categorie de venituri sau vârstă este dominantă, care este perspectiva lor asupra intervenției/non-intervenției sau funcționării programului…) sau funcționării lor (majoritatea fiind imobile de locuințe colective, ar trebui să fie administrate de o asociație de proprietari).

Și am mai simțit, asum riscul de a fi în eroare, că programul guvernamental de consolidare a clădirilor cu risc seismic nu este nici foarte dinamic (resurse financiare și umane din cadrul administraței locale și centrale implicate) și nici foarte funcțional (rezultate evidente, cereri nesoluționate, solicitări de soluții financiare și bugetare alternative pentru a acoperi cerearea și nevoile reale..)! Dar nici aici nu am văzut rezultate notabile care să fie bune practici sau care să contribuie la îmbunătățirea programului în vederea încurajării cât mai multor imobile (apartamente și proprietari) să intre în program.

M-am pus în pielea proprietarilor ca să încerc să înțeleg reticența lor: cât durează reabilitarea (…cazul reabilitării blocului de deasupra Teatrului Tănase, în care proprietarii au preferat să rămână pe loc pe perioada lucrărilor, cu mobile înfășurate în folie si muncitori care turnau betoane in timp ce proprietarii se uitau la televizor sau pregateau prânzul, a făcut ca lucrările să dureze foarte mult…), unde o să mă mut (în locuințe de necesitate puse la dispoziție de PMB sau aș putea închiria oriunde și în anumite limite mi se poate subvenționa chiria plătită…) și ce fac cu mobila pe perioada lucrărilor (..ajută cineva demontarea și transportul, sunt mobilele depozitate în loc sigur și accesibil, care sunt costurile acestor operațiuni sau mă mut cu mobila mea din 5 camere în 2 camere ale locuinței de necesitate?…), care sunt costurile suplimentare ale punerii în ordine a casei după finalizarea lucrărilor de reabilitare, cum acopăr costurile ce îmi revin a le rambursa pentru lucrările de care beneficiez (în raport cu revalorizarea pe piața imobiliară a apartamentului…).

Mulți proprietari din aceste imobile, mai ales dintre cei care au obținut acest statut grație privatizărilor de locuințe de la începutul anilor 90, sunt încă în logica individualității (al meu este apartamentul, restul… nu este treaba mea!), nu a asumării responsabilităților colective (conform cărora, proprietatea presupune și obligații, nu numai drepturi!). În plus, în multe imobile-condominii nu există o asociație de proprietari constituită conform legii, deci deciziile de implicare în programul de consolidare nu se pot lua, iar acolo unde există, acordul obligatoriu de 100% dintre proprietari pune serioase probleme: dacă unul nu vrea sau unul este plecat în străinătate și nu poate fi găsit pentru a semna, nu se poate face nimic…

Apoi m-am poziționat de partea administrației. Evident, rolul ei este să ia măsuri coerente și complementare prin care să protejeze viața cetățenilor. Dar cadrul de acțiune (legea și normele tehnice), precum și resursele sale sunt limitate! Deci cum să procedeze mai eficient în contextul prezent al accentuării problemelor structurale ale clădirilor ca urmare a lipsei de intervenție constantă a proprietarilor pentru ameliorarea/menținerea calități imobilului? Chiar dacă sunt în majoritate imobile cu apartamente deținute de proprietari privați (persoane fizice și juridice), dacă se va întâmpla ceva rău, autoritățile publice (locală și centrală) vor fi învinovățite că nu au făcut nimic! Și în acest caz, cred ca autoritățile, dacă s-au gândit la asta, se află în dilema de a acționa în conformitate cu principiul responsabilității sociale sau al eficienței economice!

Programul guvernamental presupune doar realizarea de lucrări constructive pentru consolidarea structurală a imobilului. Dar aceste imobile vechi au multe alte probleme în afara celor structurale: multe sunt deconectate de la unele utilități (apă caldă, în principal), nu au un ascensor funcțional, au probleme de izolare termică, terasa sau acoperișul au fisuri prin care apa pluvială se infiltrează, instalațiile comune sunt vechi și deteriorate, multe nu au asociații de proprietari legal constituite și/sau pricepute în gestiunea imobilului, multe sunt încărcate de datorii (către furnizori sau diverși proprietari individuali către asociație) etc. Multe dintre apartamentele din aceste imobile au două caracteristici comune: sunt foarte mari și sunt locuite de persoane vârstnice cu venituri reduse, deci vulnerabile! Majoritatea acestor persoane, deși statistic trăiesc bine (cf. indicatori: mp/persoană sau nr. persoane/camere…), în realitate își cheltuiesc aproape întreaga pensie pentru a acoperi cheltuielile de întreținere, iar de restul banilor… trăiesc rău!

Pe scut, poate că în unele cazuri, intervențiile de consolidare sunt mult prea costisitoare în raport cu eficiența rezultatelor! Pentru unele imobile, poate că soluțiile alternative (care nu sunt încă prevăzute de lege) personalizate și orientate către proprietari și demolarea construcției sunt mai rentabile decât consolidarea structurală (realizată fără suma de intervenții tehnice menționate care să aducă imobilul în reală stare de funcționare). Oare, dacă unei persoane singure sau unui cuplu de pensionari li se propune, li se garantează sprijin pentru achiziția unui apartament cu 1-2 camere în locul celui de 3-5 camere dintr-un bloc cu risc seismic, credeți că ar accepta? Sau dacă unui proprietar care nu utilizează ca domiciliu apartamentul din acest imobil, ci îl închiriază sau îl ține neocupat, i s-ar impune să îl vândă (…expropriere pentru cauză de utilitate publică, deși mai trebuie umblat la legea specifică…), credeți că ar aprecia ca fiind justă și convenabilă măsura? Cutremurul va veni oricum, iar molozul multora din aceste clădiri nu va mai valora doi bani după aceea!

Evident măsurile menționate ar putea fi trâmbițate de unii ca fiind din alte vremuri! Nu zic nu! Și atunci ce să facem? Greu de spus… Menționez doar că numeroase state europene și nord-americane au legislații în domeniu, astfel încât siguranța persoanelor, salubritatea și siguranța clădirilor, respectiv dinamica urbană să fie asigurare! O astfel de decizie a oamenilor de stat și a responsabililor din administrație, deși poate salva vieți, poate determina pierderi de voturi! Greu de pus în balanță o astfel de decizie… dar lipsa de decizie nu rezolvă problema, ci doar o accentuează și o pasează generațiilor următoare!

Gândurile acestea m-au facut să ies pe stradă și să caut clădirile cu risc seismic. Am fost pe străzile Boteanu, pe Câmpineanu, Armenească, Magheru, Bălcescu, Speranței, Schitu Măgureanue etc., acolo unde conform listei publice PMB se găsesc aceste clădiri! Am găsit doar două (pseudo)șantiere: panou de informare lucrare și antreprenor, termene depășite, geamuri sparte, lacăt mare pe ușă, panouri de protecție a perimetrului de lucru, fără muncitori și fără activitate! În rest nimic! Am intrat în blocuri, m-am uitat la panourile de informare și plată utilități, am întrebat câteva persoane dacă exista șantier deschis în interior… Nimic concret! Că o să vină, că va fi, că au trecut și vor reveni… Doar cele două clădiri: ambele în stil art-deco, foste imobile de raport din anii 30-40, eliberate discret de proprietari (?) sau locatari (?), plecați nu se știe când, unde și pentru cât timp! Am avut sentimentul bunei și discretei organizări, în care un singur proprietar a mijlocit această mutare colectivă… M-am uitat în listele PMB ca să aflu informații cu privire la numărul de proprietari/ocupanți ai celor două imobile, dar nu le-am găsit…

În schimb am găsit câteva elemente interesante! Dar despre acestea… altă dată.