S-a întâmplat în 1866 și este vorba de Alexandru Ioan CUZA, dar dacă vi se pare că exemplul ar trebui să fie cunoscut politicienilor și votanților contemporani nouă, va rog citiți mai departe !….
La alegearea sa, în ianuariei 1859 Cuza a fost pus să jure că va abdica după 7 ani de domnie [n.n. adică în ian.1866] pentru a lăsa tronul unui „prinț străin dintr-o țară nemegieșă cu România” [n.n.megieș = vecin], precum se cerea într-una din prevederile divanelor ad-hoc din 1857. Cum termenul stabilit trecuse, în noaptea de 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice și să părăsească țara. Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“.
Actul abdicării a fost pregătit de “monstruoasa coaliţie” (conservatori şi liberali radicali). În perioada comunistă, istorigrafia oficială a completat formula, aceasta devenind “monstruoasa coaliţie burghezo-moșierească” (vezi manuale, cărți și plăci comemorative legate de Cuza)
O parte din elita politică a Principatelor Unite (Moldova şi Valahia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede: unii dintre marii proprietari de terenuri se temeau de desproprietăriri în folosul ţăranilor (conservatorii), iar alții erau nemulțumiți de felul său autoritar de a conduce statul (liberalii radicali). Se contura tot mai mult ideea precum că adevărata suveranitate, faţă de Imperiul Otoman, România se poate obţine doar sub un principe străin.
În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea. Coaliţia dintre conservatorii cei mai de dreapta şi liberalii cei mai de stînga, cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare, va fi numită ulterior şi “monstruoasa coaliţie”. Liderii acestei coaliții au fost radicalul C. A. Rosetti, conservatorul Lascăr Catargiu și moderatul Ion Ghica.
Se formează o locotenenţă domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor – “mare patriot”, cum scrie pe placile cu numele străzii ce îi poarta numele în spatele Ateneului Român) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe). Pe toți i-a reținut istoria și, implicit, toponimia urbană bucureșteană.
După abdicarea lui Cuza, la inițiativa lui Ion Ghica, Locotenența Domnească, Senatul și Camera desemnează, în ședință comună, ca viitor domnitor al Principatelor Unite pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al Belgiei. Dar a doua zi Filip anunță că nu dă curs cererii românilor… Si așa intră în scena politică românească principele (regele) Carol!
