…de la începuturi până mai ieri (1459-1989) – Bogdan Suditu, Editura Compania, 2016

Orice oraş mare se povesteşte mereu. Povestea, făcută pentru unii din fotografii sau filme, iar pentru alţii din documente, anecdote şi destine strânse în volume, rămâne fatal parţială şi cere completări, explicaţii, note de subsol. Capitala ca spaţiu al locuirii (nu scenă a evenimentelor, nu colecţie de edificii, nu Târg al Moşilor…) e însă o cale sigură de a agrega informaţii despre oameni şi locuri, energii şi interese vitale care au construit deopotrivă ziduri şi moduri de a fi. Înţelegem „totul” aflând CINE şi CUM s-a instalat în Bucureşti, DE CE s-a mutat, UNDE şi CÂND a plecat de acolo. O astfel de poveste „interdisciplinară” ne poate spune doar cineva care ştie geografie umană şi administraţie publică, înţelege urbanism, economie şi finanţe, pune cap la cap istorie şi recensăminte, legi şi reglementări, statistici şi registre, răsfoieşte reviste, citeşte memorialistică şi urmăreşte actele de guvernare propriu-zise dincolo de discursul oficial. Marele oraş, Bucureştiul, apare astfel ca un campion al schimbării – plin de farmece şi traume, cu eroi şi hoţi, cu visători, şmecheri şi multe milioane de supravieţuitori.
Cartea lui Bogdan Suditu, Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989), a fost, de altfel, o mare surpriză şi pentru editor. Avea marca unui om de şcoală nouă dar nu-i lipsea cămara vechii şcoli. Arăta că se poate face analiză şi relatare obiectivă, informată şi antrenată în concepte moderne, fără a descărna însă tabelele şi procentele lor, ba chiar dimpotrivă, urmărind efectele judecăţilor din comitete corporatiste sau de partid, municipale şi fiscale până în sufrageria sau ograda familiei, care avea să le aplaude ca pe o incitare la investiţie imobiliară sau să le încaseze ca pe un knock-out dezastruos. Aducea fotografii, schiţe şi hărţi în care eram invitaţi să observăm ceva mai mult decât aburii romantici ai trecutului, şi anume urmele unor politici urbane şi corolarul lor, mobilităţile rezidenţiale, cu detalii de migraţii şi explozii ale cutumelor sociale care dau sens stării culturale şi morale a unui loc.
În interiorul acestei „mari surprize” – vocea şi mintea unei noi generaţii de valoare – se află multe şi deloc mărunte surprize punctuale. Pasionaţii cărţilor despre Bucureşti ştiu, de pildă, că toţi călătorii străini se arătau surprinşi până târziu, în memoriile lor, descoperind aici o capitală cotropită de verdeaţă (şi praf), având ca puncte de reper sute de clopotniţe. Dar abia parcurgând câteva zeci de pagini din cartea de faţă vor descifra motivele prezervării prin seculi a verdeţii şi „înşurubarea” casei (mică sau mare) cu grădină în modelul mental al locuirii în oraş (altul decât cel vestic, deja clădit din multă piatră şi fier), precum şi puntea naturală a acestei locuiri spre cea rurală, îndelung conservată şi ea în zonele rezidenţiale periferice.
Cei care au fost o clipă dispuşi să creadă că interbelicul românesc e supralicitat, închizându-le naivilor ochii la sărăcie, analfabetism şi derive extremiste, vor găsi un tablou impresionant al creşterii raţionale, al dezvoltării impetuoase a capitalului naţional, al construcţiilor rezultate din măsuri înţelepte şi prestaţii profesioniste, din obligaţiile impuse companiilor de a-şi caza omeneşte angajaţii, din mecenat, ca şi din jocul logic al creditării. La fel de concretă e şi întâlnirea cu acţiunile de speculă, cu „reuşita” îmbogăţiţilor de război şi cu malformările impuse chiriaşilor şi proprietarilor de legile rasiale în anii ’40.
Tot o surpriză este tratamentul nediferenţiat de care are parte în acest volum cataclismul comunist dezlănţuit asupra oraşului. Căci, de regulă, aceiaşi împătimiţi de Bucureşti preferă să se oprească pudic la monumentele urbei de dinainte de 1945, la faptele locale nobile şi la secvenţe de pitoresc balcanic, întorcând spatele unei stalinizări forţate, rămase şi acum de nedigerat chiar pentru cei care trăiesc zi de zi în grila ei. (E drept că abia la începutul anilor 2010, când s-a pus problema restructurării cartierelor de blocuri din anii socialismului în oraşele fostei Germanii de Est, în Berlin inclusiv, primarii şi urbaniştii lor au constatat cu stupoare că localnicii se opun oricăror transformări „pozitive” : aşa a fost şi trebuie să rămână oraşul nostru – spun ei –, asta e copilăria şi tinereţea noastră, nu vrem să ne fie demolate !) Dar „blocuirea” nu a fost o operaţiune otova şi nici rezultatul ei nu e o apă şi un pământ. Bogdan Suditu desface felie cu felie noua filosofie rezidenţială, fiecare etapă având propria ideologie dăltuită în documente, scopuri anume, buget drămuit, forme diferite de arhitectură şi constrângeri de buletin care fac din locuire un instrument de modelare socială şi individuală. Nici demolările nu au fost toate la fel (e un drum lung de la asanările utilitare din anii ’50 la absurdităţile discreţionare de după 1984), ci, „în lumina” comandamentelor politice (atomizare, uniformizare, izolare), le vedem mutând la început o stradă întreagă într-un bloc, pentru a sfârşi risipind o altă stradă prin scări de blocuri din trei sectoare…
Cât de importantă e casa pentru locuitorii unui oraş ? Cine nu s-a gândit niciodată la asta va găsi răspunsuri uimitoare în Bucureştiul în locuinţe şi locuitori. Şi nu e oare grăitor faptul că „prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 privind abrogarea unor legi, decrete şi alte acte normative, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a hotărât abrogarea a 13 legi, decrete şi alte acte normative emise de fostul regim dictatorial […], dintre care patru acte normative aveau legătură cu domiciliul, locuirea şi planificarea (sistematizarea) urbană şi teritorială” ? E sigur că Bogdan Suditu nu avea nevoie de o asemenea probă pentru a sluji cu atâta aplicaţie cauza locuirii. Mai degrabă pare să fi fost inspirat de la bun început de înţelepciunea populară care-l sfătuieşte pe om cum să-şi împlinească viaţa : să-ţi faci o casă, să creşti un copil şi să plantezi un copac.

Adina Kenereș                        

http://www.compania.ro/blog/